Egiptul va reconstrui Farul din Alexandria

Proiect realizat de: 
Boghiu Miruna
Munteanu Theodora
Pascu Georgiana
din clasa a IX-a F, sub indrumarea domnului profesor Ficuta Dumitru

Autorităţile egiptene mai au nevoie doar de acordul guvernatorului regiunii Alexandria pentru a putea să înceapă lucrările de construcţie a unei replici a Farului din Alexandria, considerat una dintre cele şapte minuni ale Antichităţii.

Distrus în 1303 de un cutremur, farul ar putea fi reconstruit în curând în Egipt, a spus Moustapha Amin, preşedintele Consiliului suprem pentru antichităţi, pentru cotidianul Youm7.

După anunţul făcut în luna martie de preşedintele Abdel Fattah Al-Sissi, referitor la proiectul construirii unei noi capitale administrative a ţării sale, apoi cel din aprilie, ce vizează realizarea unui al doilea Canal de Suez, egiptenii pregătesc un al treilea proiect faraonic: construirea unei replici în mărime naturală a Farului din Alexandria.

Construcţia ar trebui să fie ridicată, după ce proiectul va fi validat definitiv, pe insula Pharos. Graţie dimensiunilor sale şi unui joc de lumini foarte eficient, farul lumina un perimetru de până la 50 de kilometri în jurul său.

Astăzi, câteva fragmente din acel far distrus de cutremur sunt încă vizibile, întrucât au fost utilizate la construirea citadelei Qaitbay.

Singura supravieţuitoare dintre "Cele şapte minuni ale lumii antice" este Marea Piramidă din Gizeh.

Farul din Alexandria i-a ghidat pe marinari vreme de aproape 18 secole, cu ajutorul unor oglinzi reflectorizante pe timpul zilei şi luminilor unor focuri pe timpul nopţii. Replica edificiului va fi construită la doar câteva zeci de metri sud-vest de amplasamentul monumentului original, ocupat în prezent de citadela Qaitbay.

Secretarul Comitetului Permanent pentru Antichităţi egiptene, Moustapha Amin, a declarat pentru Cairo Post că membrii comitetului au aprobat, săptămâna trecută, "un proiect mai vechi, propus anterior de guvernoratul regiunii Alexandria, ce are ca scop readucerea la viaţă a farului". Un "studiu de fezabilitate" pentru acest proiect ar fi fost deja propus guvernoratului din Alexandria, care urmează să ia o decizie în săptămânile viitoare.

Ridicat în jurul anului 280 î.e.n., Farul din Alexandria a avut o înălţime cuprinsă între 110 şi 130 de metri. A fost vreme de mai multe secole cea mai înaltă clădire construită vreodată de oameni.

"Monumentul original era compus din trei părţi: o secţiune joasă, pătrată, care reprezenta nucleul central, o secţiune intermediară octogonală şi o secţiune circulară în vârf", a explicat profesorul de arheologie Fathy Khourshid pentru Cairo Post. Puternic avariată în urma unor cutremure produse între secolul al III-lea e.n. şi secolul al XII-lea e.n., construcţia a sfârşit prin a se prăbuşi la începutul secolului al XIV-lea. Fragmente din far au fost apoi utilizate pentru construirea citadelei Qaitbay. Altele au fost descoperite pe fundul mării, în apropiere de portul din Alexandria, în anii 1990.

Măreţia statuii ridicate lui Zeus

 Din măreaţa statuie ridicată lui Zeus la Olimpia nu a rămas decât soclul. Aspectul ei ar fi rămas necunoscut, dacă Pausanias, istoric şi geograf grec, nu ne-ar fi lăsat bogata şi amănunţita sa descriere.

Autorul acestei opere, Phidias, era atenian, prieten şi sfătuitor al lui Pericle. Era deja cunoscut, după ce realizase cu puţin timp înainte statuia reprezentând pe Athena Parthenos din templul Parthenon de pe colina Acropolis din Atena. În mod asemănător, statuia lui Zeus a fost executată în tehnica chryselephantină, adică din lemn îmbrăcat în foi de aur şi cu plăci de fildeş.

După cum spune Pausanias, sculptorul a lucrat la opera sa într-o clădire care se afla la vest de Altis şi care era cunoscută şi şase secole mai târziu sub numele de „atelierul lui Phidias". El a avut drept colaboratori, un pictor, fratele său, Panaenos, şi un gravor, Colotes, originar din insula Paros. După ce statuia a fost complet gata în atelier, ea a fost demontată şi transportată piesă cu piesă în templu, unde a fost remontată pe soclul de marmoră dinainte pregătit.Statuia avea înălţimea de aproximativ 12 m, iar soclul nu depăşea 14 m, înfăţişându-l pe Zeus aşezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ţinea o Victorie, lucrată în fildeş şi aur, capul era încununat cu ramuri de măslin. În mâna stângă, Zeus ţinea un sceptru pe care stătea un vultur de aur. O mantie îi cădea de pe umeri peste torsul gol şi-i acoperea picioarele. Părţile corpului neacoperite erau de fildeş, picioarele erau rezemate pe un taburet, susţinut în cele patru colţuri de sfincşi de aur.

 Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeş, aur, pietre preţioase şi picturi. Pausanias descrie în amănunt toate picturile care împodobeau tronul şi care reprezentau lupte legendare, figuri de zei şi chiar scene din jocurile olimpice. Astfel, sub sfincşii care susţineau braţele tronului erau basoreliefuri care-i înfăţişau pe Apollo şi pe Artemis omorând copiii Niobei, pe traverse erau reprezentate lupte ale lui Heracles şi ale lui Tezeu cu amazoanele, pe soclu, Afrodita ieşea din spuma mării.

 Expresia feţei lui Zeus imprima privitorului o profundă emoţie. Forţa şi în acelaşi timp seninătatea au impresionat pe toţi cei care au privit statuia şi a căror părere s-a păstrat ca mărturie scrisă. În faţa statuii exista un bazin care conţinea uleiul necesar întreţinerii, având în acelaşi timp şi rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia.

Publicul nu se putea apropia de statuie, nici nu o putea vedea în în fiecare zi. Antioh al IV-lea Epifanul (175 - 164 î.Hr.), regele Siriei elenistice, a oferit templului o draperie de purpură, care a fost montată în faţa statuii şi nu era îndepărtată decât la solemnităţi. Lumina care pătrundea în templu şi cea dată de flacăra parfumurilor care ardeau pe trepiede de bronz, era suficientă pentru a îmbrăţişa toată măreţia statuii. Umbre şi lumini jucau pe sandalele de aur, prin cutele mantiei bogat drapate, pe torsul palid de fildeş, pierzându-se pe faţa calmă şi fruntea senină, în ochii care concentrau toată viaţa statuii. Statuia mistuită în flăcări

Nu se cunosc cu siguranţă împrejurările în care a dispărut opera lui Phidias. La aproape 60 de ani după terminarea lucrării, plăcile de fildeş au început să se desprindă, fiind nevoie de o restaurare. Se presupune că statuia ar fi fost distrusă o dată cu incendierea templului în anul 408 d.Hr. După unii cercetători, ea ar fi fost dusă la Constantinopol din ordinul împăratului Theodosie al II-lea, unde ar fi fost distrusă de un incendiu în anul 475 d.Hr. Deşi templul a fost distrus aproape în întregime, au rămas totuşi fundaţiile, o parte din pardoseală şi unele fragmente din coloane, din antablament şi din frontoane, ceea ce a ajutat mult la reconstituirea lui.

Descoperiri noi din vechiul templu

 Lucrările arheologice au început la Olimpia la începutul secolului al XIX-lea, descoperind, printre altele, în 1829 amplasamentul templului. În perioada 1875-1881, o misiune arheologică germană a descoperit un mare număr de edificii şi ansambluri, precum şi un număr impresionant de obiecte, monede, inscripţii, obiecte de ceramică. Cu această ocazie, s-au descoperit şi numeroase fragmente ale templului lui Zeus precum şi soclul statuiei. În afară de descrierile amănunţite ale lui Pausanias, mai există un document destul de important, care permite cercetătorului modern să-şi facă o idee generală asupra înfăţişării statuiei: o monedă de bronz din Elida, din timpul împăratului roman Adrian (117-138 d.Hr.). Un aspect general al statuiei lui Zeus este redat şi într-o pictură murală din epoca romană, descoperită în 1888 la Eleusis.

  

Centrul Jocurilor Olimpice

 Localitatea Olimpia era situată în partea de vest a Peloponezului, la aproximativ 10 km de ţărmul mării Ionice, la confluenţa fluviului Alfeu cu râul Cladeos. Aşezată pe partea dreaptă a fluviului, la poalele muntelui Cronion, într-un peisaj mereu verde, Olimpia nu a fost niciodată un oraş propriu-zis, ci un sanctuar vast, unde temple, altare şi clădiri publice, consacrate diferitelor zeităţi, se aflau reunite sub conducerea sprituală atribuită lui Zeus.

 La origine, Olimpia era un centru pur religios, de importanţă locală, apoi faima sa a crescut prin Jocurile Olimpice, la care s-a adăugat importanţa politică a sanctuarului. Astfel, a devenit cu timpul un centru diplomatic, în care se hotăra uneori soarta statelor greceşti.

 Conform legendelor, ţinutul Olimpia fusese cucerit de dorieni, conduşi de către eroul Heracles sau Hercule. Ei au trasat limitele incintei sacre numită „Altis", denumire provenită din cuvântul omonim, care înseamnă „crâng” sau „dumbravă”. În urma săpăturilor arheologice, s-a dovedit că incinta avea o formă trapezoidală, cu dimensiuni de aproximativ 200 m lungime şi 175 m lăţime. Pe această platformă, amenajată în terase, s-au construit în decursul timpurilor multe edificii sacre. În secolul al V-lea î.Hr., s-au construit: marele templu al lui Zeus, Telecoleonul (locuinţele preoţilor), Pyrtaneul (unde era adăpostit focul sacru), Stadionul, cu o capacitate de 45.000 spectatori, Hipodromul şi s-a completat Buleuterionul (sediul senatului olimpic). 

Statuia cu chipul Zeului Soarelui

Locuitorii insulei au vrut să-şi ţină promisiunea, de aceea au început realizarea statuii divine, ca mulţumire pentru că zeul lor le protejase cetatea în timpul asediului. Construirea lui Helios ar fi durat doisprezece ani şi ar fi fost finalizată în 282 î.Hr. Conform cercetătorilor, aceasta s-ar fi aflat pe locul unde acum este intrarea în Castelul Templierilor. 

Impozantă prin înălţime şi aspect, întreaga construcţie ar fi dus la ruinarea, apoi sinuciderea arhitectului statuii, Chares din Lindos. Se presupune că statuia ar fi avut între 32 şi 36 de metri înălţime, pe un soclu de cincisprezece metri şi era din bronz întărit cu fier şi piatră. Pentru construire şi consolidare, s-ar fi folosit mai mult de cincisprezece tone de bronz şi nouă tone de fier. Legenda spune că acest colos ar fi stat cu câte un picior pe fiecare mal al portului din Rodos. Când soarele răsărea dimineaţa, se reflecta în bronzul statuii şi făcea ca figura statuii să strălucească. 

Cutremurul şi repercusiunile sale

În 225 î.Hr, în urma unui cutremur, zeului i s-ar fi rupt un picior, iar locuitorii insulei au vrut să-l refacă. Un oracol le-a interiz, însă, să facă asta.

În 635 d.Hr, Rhodos a fost cucerită de arabi, iar statuia a fost vândută de către aceştia unui evreu din Siria, care ar fi cărat-o pe 900 de cămile.

A impresionat prin dimensiuni şi soptuozitate, iar astăzi rămâne una dintre minunile Lumii Antice. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertăţii din SUA. Dintre cele şapte minuni ale Antichităţii, nu mai exită astăzi decât Piramida din Giza. Acestea au fost distruse, în mare parte din cauza catastrofelor naturale

Maretia Colosului din Rhodos

Colosul din Rodos reprezintă una dintre cele şapte minuni ale Lumii Antice, alături de Grădinile Suspendate ale Semiramidei, Templul Zeiţei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Farul din Alexandria şi Piramida din Giza. Acesta a fost o statuie imensă, de 32 sau 36 de metri, construită pe insula Rodos din Grecia, care îl înfăţişa pe zeul Soarelui grecesc, Helios.

Istoria construirii colosului începe înainte de 305 î.Hr, când regele macedonean Demetrios al Frigiei şi al Lidiei, cunoscut sub numele de „asediatorul cetăţilor”, a cerut locuitorilor insulei Rodos să participe la o campanie împotriva oraşului Alexandria, din Egipt. Aceştia au refuzat pentru că erau parteneri comerciali cu cei din metropola egipteană, lucru care a dus la dorinţa lui Demetrios să asedieze Rodos.

„Helepolis”, distrugătorul de cetăţi

Astfel, se spune că regele Frigiei şi Lidiei a construit cel mai mare turn de asediu din lume, faimosul „Helepolis” sau „distrugătorul de cetăţi”, înalt de 30 de metri. Pentru a fi eficient, turnul din lemn de stejar se apropia foarte mult, cu ajutorul unor roţi, de cetatea ce se dorea a fi asediată. Conform unor calcule recente, 1400 de oameni îl puteau urni din loc. Din vârful acestuia se puteau catapulta pietre de cincizeci de kilograme şi se aruncau cârpe aprinse; la baza lui se afla un berbec, ce ar fi produs spărtură în zidul cetăţii din Rodos de la primul atac.

Speriaţi, locuitorii insulei greceşti au cerut ajutor din partea zeului Soarelui şi protectorul insulei, Helios. Dacă li s-ar fi ascultat rugăciunile, ei au promis să-i ridice o statuie mai frumoasă decât toate statuile de zei din acea perioadă. Salvarea cetăţii a venit de la o idee luată în mare grabă: locuitorii insulei s-au gândit să sape în cursul nopţii un şanţ mare, în care, a doua zi, au intrat roţile din faţă ale turnului lui Demetrios. Astfel, regele „distrugător de cetăţi” s-a retras din Rhodos.

Enigmele farului din Alexandria

Printre cele şapte minuni antice găsim o asemenea construcţie situată pe insula egipteană Faros, în faţa oraşului fondat de Alexandru în 331 î.Ch. şi care îi poartă numele. Homer (în Odiseea) vorbeşte de această insulă: „Pe marea văluroasă-n dreptul apei Egipetul este ostrovul Faros…” Cum textul homeric este cu câteva veacuri mai vechi decât însuşi oraşul Alexandria, suntem îndreptăţiţi să presupunem că insula a dat numele construcţiei, iar nu invers — deşi nu lipsesc nici părerile contrarii, bazate pe un text din Eschil. Oricum, termenul „far” desemnând o asemenea construcţie a pătruns în multe limbi, printre care şi a noastră.
Construit în timpul domniei lui Ptolemeu II Filadelful (285—246 î.Chr.) – protector al literelor şi artelor, iniţiatorul traducerii Bibliei în greceşte pentru faimoasa bibliotecă din Alexandria – Farul a durat aproape un mileniu şi jumătate. Cimentul pe care se afla gravată inscripţia originală de pe soclul Farului, dedicată regelui, a căzut cu vremea scoţând la iveală o altă inscripţie : “Monumentul este consacrat de arhitectul Sostrate din Cnid, fiul lui Dexiphan, zeilor salvatori pentru cei ce călătoresc pe mare”. Cunoaştem deci şi pe constructorul Farului: Sostrate din Cnid (oraş carian de pe coasta Asiei Mici, la sud de Halicarnas).
Controversele privind dimensiunea farului
În legătură cu aspectul şi dimensiunile Farului ne bizuim mai cu seamă pe mărturiile unor călători arabi: geograful şi neobositul călător care a fost Al-Idrisi scria (pe la jumătatea secolului XII) : „…înălţimea farului este de 300 coţi şi cum fiecare cot este de trei palme, înălţimea sa este deci de 100 ori cea a unui om”. Ceea ce ne aduce la 170—130 metri ; alte surse, care merg până la 500 metri, sunt socotite ca fiind mult exagerate. Surse greceşti menţionează 272 metri.
Cum era construit farul
Dintre toate descrierile, tot cea a lui Idrisi pare mai aproape de realitate: construit din marmură albă, Farul se compune din trei turnuri suprapuse – primul pe plan pătrat, al doilea octogonal, al treilea cilindric – cu retrageri care creau terase. Fundaţiile au ridicat probleme dificile pentru tehnica vremii; tradiţia arabă (neconfirmată, deocamdată, de cercetările întreprinse în vremurile mai noi) pretinde că, pentru a încerca rezistenţa diferitelor materiale la acţiunea apei sărate, Sostrate a pus să se arunce în mare blocuri de granit şi alte roci, cărămizi, diferite metale (inclusiv aur !) şi… sticlă. Cel mai bine s-a comportat sticla, astfel că a fost aleasă pentru fundaţii. Pentru legarea blocurilor de piatră, se pare că arhitectul a folosit plumb topit, mortarul acelor vremi fiind prea sensibil la acţiunea mediului salin. Oricum, alegerea s-a dovedit judicioasă: dintre toate minunile – în afară de Marea Piramidă – Farul a avut viaţa cea mai lungă, fiind distrus, în cele din urmă, de mâna omului.
Uriaşa oglindă concavă din Far
O altă chestiune controversată este cea a uriaşei oglinzi concave instalate în partea dinspre mare a Farului şi având dublul rol de a intensifica noaptea puterea luminii şi de a incendia ziua navele inamice care ar fi atacat portul. Mărturiile arabe cu privire la marea oglindă diferă; unii autori au descris-o ca fiind din metal lustruit, alţii că ar fi dintr-o „piatră străvezie”, referindu-se probabil la sticlă; prima versiune pare mai verosimilă.
Ce rol a avut Arhimede la oglinda farului?

„Oglinzile incendiatoare” ale antichităţii au stârnit aprige discuţii de-a lungul veacurilor; construcţia lor este atribuită lui Arhimede, care a venit astfel în sprijinul patriei sale, Siracuza, atacată de galerele romane. O coincidenţă: Arhimede (circa 287—212 î.Chr.) a studiat în tinereţe la Alexandria, aproximativ în perioada când se construia Farul. E drept că nu se vorbeşte nicăieri de o colaborare între ilustrul matematician şi arhitectul Sostrate, dar trebuie să recunoaştem că ipoteza este cât se poate de ademenitoare…


Lumina Farului din Alexandria avea o bătaie uimitor de lungă pentru acea vreme: cea mai modestă apreciere aparţine lui Flavius Josephus – 300 stadii, deci peste 50 km – cele mai exagerate merg până aproape de 200 km. Este o performanţă respectabilă, dacă avem în vedere că farurile de astăzi au o bătaie care trece rareori de 50 km.
Farul din Alexandria a rezistat destul de bine calamităţilor naturale (furtuni, cutremure) şi mai puţin furiei distrugătoare a oamenilor. Suntem îndreptăţiţi să credem că vestitul edict al împăratului Teodosie nu l-a afectat din cale-afară, deoarece Farul avea o funcţie esenţialmente utilitară într-un port cu trafic intens; totuşi, se pare că terasele sale erau împodobite cu unele statui, remarcabile fiind cele ale zeului Poseidon (Neptun) şi zeiţei Isis. Sub imperiul bizantin, Farul, afectat de un cutremur, a fost chiar reparat din porunca împăratului Anastasie I (491—518 d.Hr.).
Un spion bizantin îl păcăleşte pe un calif arab pentru a dărâma farul
Importanţa pe care i-o acordau bizantinii reiese şi din următoarea întâmplare, nu lipsită de savoare anecdotică:
Cam la două veacuri după cucerirea Alexandriei de către arabi, bizantinii, dându~şi seama de importanţa strategică a farului, au trimis un agent cu misiunea de a-l sabota (cum am spune astăzi). Misiunea emisarului bizantin nu era deloc uşoară – suntem în secolul IX, până la inventarea dinamitei va mai trece un mileniu. Agentul, demn emul al diplomaţiei bizantine, reuşeşte să câştige încrederea califului Al-Walid şi-l convinge că sub fundaţiile Farului sunt ascunse mari bogăţii. Drept urmare, califul porunci să se înceapă demolarea impunătoarei construcţii şi, până să-şi dea seama că a fost înşelat, aproape jumătate din edificiu fusese dărâmată. Încercările ulterioare de reconstrucţie din cărămidă n-au reuşit decât parţial, iar oglinda n-a mai putut fi montată la loc – dispozitivul fragil care o susţinea a căzut şi s-a sfărâmat în mii de fragmente. După cum vedem, misiunea agentului bizantin s-a încheiat cu un succes aproape total.

Distrugerea treptată a farului
Acţiunea începută de califul Al-Walid a fost desăvîrşită de cutremurele din 1182 şi 1303 – şi mai ales de cel din 1375, care a distrus complet Farul. Cercetările arheologice au reuşit să scoată la lumină unele fragmente  — între  care  statuile  lui Poseidon şi a zeiţei Isis  – dar sunt considerabil îngreunate de faptul că, datorită aluviunilor, digul care lega portul de insulă s-a împotmolit cu vremea (fosta insulă Faros este acum o peninsulă), iar pe o parte a amplasamentului farului s-au construit lucrări de fortificaţii, la care s-au utilizat, după toate probabilităţile, materiale provenite de la edificiul distrus de cutremurul din 1375.

Oricum, Farul din Alexandria a avut o existenţă foarte lungă, longevitate care rezidă, probabil, în caracterul său cu precădere practic – însuşire care lipsea celorlalte monumente închinate cultului.

Mausoleul din Halicarnas, un impunător mormânt-templu

Timotheos. Mausoleul poartă numele guvernatorului provinciei elenistice Caria între 337 şi 353 î.Ch., Mausol, şi fusese destinat ca mormânt-templu, fiind considerat una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigaţia din Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei, Cyrus al II-lea, a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord până la ţărmurile Mării Negre şi la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern centralizat, din cauza situaţiei mijloacelor de transport şi de comunicare din acea vreme. Regii perşi puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap sau rege.

O clădire pentru eternitate

Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl său, satrapul Hekatominos, contribuise la înflorirea economică a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moştenire oraşului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său şi a sa, pe locurile unde ei au funcţionat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitecţii Satyros şi Phytheos şi pe sculptorii Scopas şi Timotheos, toţi din Grecia.

Aceştia s-au deosebit de ceilalţi concurenţi prin proiectul lor, pe cât de neobişnuit, pe atât de impunător: nu au conceput un monument scund, tradiţional in Grecia, ci o construcţie foarte înaltă. Mausol nu a putut însă să vadă terminat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch.

Văduva sa, Artemisa, care îi era şi soră, a continuat lucrările începute, nu fără intenţia de a ridica un monument şi pentru ea însăşi. De aceea, pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile cuplului princiar, Mausol şi Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera terminată. A murit la doi ani după soţul şi fratele ei.

Arhitecţii au continuat construcţia până în 335 î.Ch., când au şi terminat-o, realizând un monument şi pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din minunile lumii antice.

Un temlu cât o clădire de şaisprezece etaje

Pe un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de aproape patruzeci de metri lungime şi trizeci şi trei de metri lăţime, se gasea un suport lung de treizeci şi trei de metri, lat de douăzeci şi şapte de metri şi înalt de douăzeci şi doi de metri. Pe acesta se înălţa templul funerar propriu-zis, susţinut de 39 de coloane, având 39 m fiecare şi fiind singura parte ce amintea arhitectura greaca tradiţională. Imediat deasupra acoperişului se mai inălţa o piramidă cu douăzeci şi patru de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era aşezată cvadriga. Cu o înălţime totală de aproape 50 de metri, mausoleul ar fi putut echivala în zilele noastre cu o clădire cu şaisprezece etaje.

Cutremurul, cel care a dărâmat mausoleul

 Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit oraşul Halicarnas în anul 334 i.Ch., au cruţat monumentul şi l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un cutremur puternic a distrus monumentul, devenind astfel carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciaţilor Ioaniţi, din sec. al XVI-lea. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a oraşului Bodrum, la aproape un km de centru, sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind accesibile publicului.